My blog

Copilarie… cea mai frumoasa perioada a vietii unui om… Puritate, jocuri pure, simple, rautate aproape inexistenta…
Imi aduc aminte cu drag, de jocurile jucate in vacanta de vara la bunici. Din pacate, sau din fericire nu am bunici la tara… asa ca majoritatea timpului din vacanta, l`am petrecut printre betoanele din Balta Alba.
Imi aduc perfect aminte, cum decurgea o astfel de zi. Incepea pe la 9-10 dimineata. Ma trezea vocea bunicii, care venea la mine acasa, avea grija ca eu si fratele meu sa mancam si apoi, mergeam toti 3 la casa bunicii… urcam sa`l vedem pe Titi(bunicul) dupa care, eu si Adi coboram in fuga jos, sa ne intalnim cu prietenii cu care am copilarit o buna parte din viata noastra… de la 2-3 ani, pana pe la 13-14. “In față” erau 2-3 pusti de varsta noastra care jucau “portofelele”. Cu siguranta, poate ati mai auzit de acest joc. E simplu… nu ai nevoie decat de niste surprize de la guma, pe care sa fi dispus sa le pierzi sau sa le inmultesti dupa caz si cateva coperti de caiet. In fiecare zi de vara, cele 2 alei din “față” erau frecate de copii care`si aruncau in joc surprizele de guma Turbo, cu Action Man, Barbie sau mai stiu eu ce personaj. Pe la 11, “fața” forfotea de copii bucurosi. Niciunul nu era trist… chiar daca pierdea surprize, chiar daca dupa conflictele cu bunicile care aveau vederea inspre teren(aka Baba de la unu`) ieseau certati, niciunul nu era posomorat. In ora ramasa pana la masa de pranz (da, la 12, terenul se golea, toata lumea era la masa), se jucau jocuri simple: sotronul, trasul cu cornete, elasticul sau “fațea”. Aveam loc de joaca suficient… “in centrală”(centrala de apa potabila a cartierului) era locul preferat sa te ascunzi. Chiar daca , mai repede ca pustiu care se punea la “fatea” te prindea paznicul de la centrala, niciodata nu ezitam sa intram acolo. Alt loc preferat era cimitirul. Izvorul Nou. Foarte aproape de blocul bunicilor. Sau terenul de fotbal (mare cat un teren standard) era prielnic alergarii spre punctul de “scapare al turmii”. Dupa masa de pranz, care dura cam 1 ora, urma inca o ora de stat in casa. Nu eram obligati, dar era ora desenelor. Cine nu a auzit de Dragon Ball? Nimeni. Toti copii din generatia mea, au vazut cel putin 2-3 episoade. Dupa aceasta ora de desene animate, ieseam din nou afara. Chiar daca intre 2 si 5, galagia era interzisa in cartier, copii se adunau si incepeau sa chiuie, numai ca sa le fac in “sîc” batranelor sictirite de atata urlat la “plozii needucati”.
Dupa ce “trupa era completa”, ne hotaram sa incepem jocul de dupa-amiaza:Gardiana 10.

Un joc, la care participau numai baietii. In ce consta jocul: se faceau echipe. De cate 2-3 jucatori. In medie cam 2-3 echipe. Nu eram multi care jucam acest joc: Matei, Adi, Tudor, Razvan, Tibi, Sorin, Viorel, Tupita, Niki, Cristi, Gabi, Cristi de la zece, Stefan si cam atat. Astea sunt numele care imi vin cel mai repede in minte. Dar cu siguranta, daca mai stau, voi insira inca 2-3 randuri cu nume. Dupa ce se faceau echipele, se hotara care e echipa care tre` sa`i prinda pe fugari. O echipa “se punea”, si incepea sa numere(de regula pana la 150-200, deoarece, jocul acesta se desfasura in tot cartierul, care cuprindea toate locurile enumerate ceva mai sus, astfel fiind permis fugarilor sa aiba timp sa se ascunda). Ceilalti fugeau cat puteau de tare sa se ascunda. Unii aveau cazemate construite in spatele blocului, altii se ascundeau deasupra ghenei, altii sub masini… era un joc murdar… veneai seara acasa, cu hainele murdare de ulei, praf, zgariat, cu vanatai pe picioare si maini. Da, mai cadeai din copaci, de pe masini, te loveai. Mie imi placea sa ma ascund cel mai mult, in “cireș”. Acest pom, era cunoscut de tot cartieru`. Era ciresul din curtea centralei. Avea vreo 20 de metri inaltime, si cam 30-40 de ani vechime… daca te suiai vreo 5-10 m in el, printre crengi erai de negasit. Din pacate, acest cires nu mai este. A ajuns mobila . Alt loc ferit de echipa care te urmarea peste tot, era umbrarul din spatele blocului. Locul unde isi avea atelierul un biet cizmar batran, pe care toti copii il cunosteau. Era bucuros cand vedea, atatia copii agiati prin fata cizmariei… din pacate, si acest umbrar nu mai este… in locul lui, se afla acum, o parcare. In fine, partea cea mai urata: cand erai prins. Unul din cei care te urmareu, cand te “ginea”, alerga dupa tine, te prindea de tricou si zicea: “un`, do`, trei, patru, cin`, sase, sapte, op`, noua`, zece… gardiana 10!”. In momentul respectiv, pt cel prins, jocul se incheia. Dar depinde cand erai prins. In medie Garfiana 10, dura cam 4-5 ore. Dar unele jocuri se puteau lungi si 7 ore. Da, poate spuneti ca era o prostie. Da imi permit sa va contrazic. Cel mai frumos joc, pe care il puteai juca intre betoane. Un joc pt baieti. Nu conta daca pierdeai sau nu. Nu conta, cate vanatai ai, sau cate palme luai de la mama nervoasa ca are de spalat tricouri. Te distrai. Chiar daca picai de pe un garaj, chiar daca erai prins primul sau ultimul, nimeni nu`ti zicea “esti prost” sau ” haha haha looooser!”… nu, nu existau acele cuvinte.
Totul era frumos. Era un joc. Totul…